Poveste de Marin Sorescu

Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate,
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom râde pentru copac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea
Care merge înainte,
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până când ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.

Mai lasa-ma...

Mai lasa-ma un timp

Sa ma gandesc la

Tot ce a fost…

Prin ce am trecut

Mai lasa-ma o clipa

O luna,un anotimp

Un an sau poate

O eternitate.

Tu pe o stea...eu undeva prin lume

Ne jucam cu cuvintele
tu pe o stea
eu undeva prin lume
culese necoapte
ni le aruncam
unul altuia
si traim
framantati
de gustul lor
dulce-acrisor
candva nu aveam nevoie de ele
poate fiindca
ma tineai atat de tandru
si sarutul tinea loc
tuturor cuvintelor
acum...
imbracam cuvintele
in cadouri
asa, sa semene a daruri
de la tine la mine
de la mine la tine
cuvintele ne izbesc
aproape accidental
„inca te iubesc”
„inca te doresc”
ne jucam
cuvintele sunt gratuite
tu pe o stea
eu inca prin lume
dar cuvantul acela
adevarat il ascundem
in fiecare zi
jumatate la mine
jumatate la tine.

Spuneam eu...spuneai tu

Spuneai ca imi vei invarti gandurile prin mintea ta si ca vei amesteca printre visele tale un strop din ploaia de atunci... si ca vom stii sa pasim in varful picioarelor prin iarba uda si prin verdele privirilor...
Spuneai ca imi vei curge prin trupul ostenit de cautari si ca ma vei simti in fiecare clipa tarzie din infinitul de seara... si ca vom putea sa gasim ceasul care sa isi masoare corect timpul printr-o bataie a inimii si prin linistea din suflet...
Spuneai ca imi vei alerga prin zborurile albastre si ca vei cadea absolut in simplitatea fireasca a promisiunii de a fi mereu... si ca vom invata sa ne inaltam absent printre ingeri si printre cuvinte fara intelesuri...
Spuneai ca imi vei ingheta pe buze intr-un zambet si ca vei adormi definitiv in minunea dulce a sarutului de seara... si ca vom putea mereu sa ne gasim mainile calde prin intunericuri si prin ascunderile de noi...
Spuneai...sau eu spuneam...cine mai stie?!